Frânturi din jurnal

Dădeam odată cu aspiratorul și Domnul mi-a atins inima. Eram colpeșită și întristată din cauza situațiilor prin care treceam și mi-a venit gândul ca nu cumva să mă las târâtă în deznădejde din cauza suferințelor proprii…căci pe acestea le-a purtat El pe cruce, ci să mă fac parte suferințelor Lui. E atât de ușor să ne plângem de milă și să  credem că suntem cei mai nenorociți și uităm că Cristos ne-a destinat victoriei.

Noi suntem rodul Lui. Duhul Domnului mi-a amintit versetul din Isaia: și va vedea rodul suferințelor Lui și se va înviora. Și mi-am șoptit în gând: eu sunt rodul suferințelor Lui. Apoi m-am gândit la frați și i-am mulțumit Domnului pentru că suntem împreună rodul suferințelor Lui. Și Cristos a făcut ca o parte din bucuria Lui să devină și bucuria mea. Iar duhul meu a fost înviorat. Sunt rodul suferințelor Lui. Ești rodul suferințelor Lui. Ce minunat!

Smerenie

Descopar un nou mod de smerenie; aceea cand te copleseste Dumnezeu cu dragostea Lui infinita si cu bunatatea, credinciosia, mila, indelunga Lui rabdare si te faci mic de tot caci stii ca nu meriti nici un gram din toate acestea…

Azi ma intorceam de la servici incarcata dupa o zi pe care am declarat-o “horror”, iar eu nu declar zilele asa decat rar de tot. Cum am ajuns pana acasa nu prea stiu, caci m-am rugat lui Dumnezeu pentru oamenii cu care am avut de-a face. Cand sa fac curba inspre bloc, m-am uitat inspre apa si am vazut venind o herghelie de cai de rasa inspre mine, pe malul celalalt al Somesului. M-am oprit si m-am dat jos de pe bicicleta si m-am asezat. S-au oprit fix in dreptul meu si au inceput sa pasca. Au stat vreo 10 minute si au plecat inapoi pe dupa dealul de unde au si aparut. Mi-au dat lacrimile, caci am inteles ca astfel Dumnezeu mi-a daruit un cadou splendid ca sa-mi arate cat de mult ma iubeste( caii fiind animalele mele preferate). M-am ridicat si m-am intors in casa cu bucuria prezentei Lui in inima… Lauda Tie Doamne!

Rugă

Prieten drag,

mergi înaintea mea ca o călăuză, când cărarea îmi este lină sub pași și ascultă mulțumirile ce ți le aduc când privesc cerul și iarba și fluturii mi se așează pe umeri.

Ia-mă de mână când întunericul se așterne și nu mai văd clar pe unde să pășesc, și dă-mi înțelepciune să aleg ceea ce e bine și pe ce cale să merg.

Du-mă pe brațele-ți iubitoare de Tată când nu mai am putere să pășesc și când spinii lumii îmi înțeapă picioarele.

Naște în mine aripile credinței, să zbor peste ruinele mele și să-mi înalț mereu privirile spre Tine.

Iată Mielul!

Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii…

Te-ai adus ca jertfă pe altarul dragostei, de dor după o relație restabilită, relație ce fusese pierdută în grădină… Și pentru că Te-ai adus jertfă ai primit dreptul să ne răscumperi pe deplin. Spun că Te-ai adus și nu Te-au adus, căci nu oamenii au decis… aveai toată puterea să cobori de pe cruce și totuși ai ales să rămâi acolo…

Și pentru că ai împlinit voia desăvârșită a Tatălui, ai trecut prin moarte și ai învins-o. Tu ești Învierea și Viața. Îți mulțumesc Doamne că a te urma pe Tine înseamnă a umbla în această viață de înviere. Iar această viață este una de biruință. Vreau să biruiesc împreună cu Tine!

Întrebări

Mă uit în jur și văd mult întuneric spiritual. Și nu pot să nu mă întreb: unde am eșuat noi ca și Biserică, ca Adunarea lui Hristos? Poate când am început să credem că-i bine și așa, când ne-am lenevit spiritual, când ne-am închis în bisericuțele noastre unde-i cald și bine, când am început să credem minciuni subtile cum că păcatul nu-i așa de urât, când am început să fim toleranți și să nu ne mai miște păcatul din noi și din alții, când ne-am obișnuit cu dragostea lui Dumnezeu cu iertarea Lui și am încetat să mai privim la sfințenia Lui?! Când am uitat că Hristos ne-a luminat viețile ca să fim lumini în lume și am ajuns în automulțumirea că noi vedem cărarea?!

Am o dorință teribilă în ultima vreme să vorbesc despre cruce, despre dragostea lui Dumnezeu și despre iertarea pe care o primim prin jertfa lui Hristos, despre victoria și domnia Lui în viața noastră. Mă uit în viețile celor nemântuiți și îmi dau seama că Hristos este singura lor șansă să nu petreacă veșnicia în iad. Oare chiar suntem conștienți că chiar există un iad pregătit pentru cei care-L resping pe Hristos?! Oare ne mai pasă?

Azi toată ziua m-am gândit: oare e de-ajuns doar să spunem oamenilor niște lucruri morale, niște lecții și povestiri biblice? Oare înțelegem că adevărata chemare înseamnă “a face ucenici”? Adică a-L arăta pe Hristos prin viețile noastre? Este ușor să te duci într-un loc străin și să vorbești unor necunoscuți despre Dumnezeu, dar cum rămâne cu vecinul/prietenul tău nemântuit care se uită la viața ta și la a lui și-și spune că mai bine ca el decât ca tine? Înțelegem oare că ucenicia nu înseamnă doar a arunca câteva cuvinte, ci a sfărâma bulgării ca sămânța să poată pătrunde ca să aducă rod? Că e trudă și mijlocire și suferință și disperare pentru cei care merg în iad pentru că nu știu? Înțelegem ce înseamnă să-i învățăm pe oameni să păzească tot ce Ne-am poruncit? Doamne, ai milă de generația asta! Aprinde lumina din noi!