Timpul dintre final și început I

M-am ridicat de pe genunchi cu muzica victoriei cântându-mi în inima. Trăisem cea mai mare înfrângere, dar vocea blândă a Tatălui îmi șoptea în ureche că ceea ce părea a fi un final era de fapt un nou început al lucrării de restaurare.

Cu câteva zile în urmă îi spusesem că îi predau toată viața mea și că îmi iau mâinile de pe ce aveam mai drag. I-am spus că poate să-mi zdrobească visurile, dacă nu sunt și ale Lui, că poate să-mi ia tot ce mi-a dat, că vreau să nu mai merg pe căile mele, ci pe ale Lui…

Picioarele îmi erau amorțite. Nu știu cât am stat, dar bănuiesc că destul de mult timp. După ce încuiasem ușa după mine, picioarele s-au îndreptat instinctiv spre covor, unde am îngenunchiat și nu am spus absolut nimic. Nici nu era nevoie. Dumnezeu îmi cunoștea bine inima. Am deschis  palmele și în timp ce fața îmi era îngropată în covor, Dumnezeu îmi atingea ființa, înviorând-o. A fost o părtășie intimă, fără cuvinte. Inima Lui vorbea inimii mele într-un mod nou…

În acele momente am descoperit o mare bucurie în renunțare și predare. Căci Dumnezeu ne poate umple doar în măsura în care ne golim de noi înșine…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *