Timpul dintre final și început V

Într-o zi, când treceam pe lângă parc, un bunic i-a spus nepoțelei să meargă să cheme rațele. Și a început să le cheme. Dar chemarea era una falsă, căci vietățile nu veneau la chemarea vocii ci la firmiturile aruncate. M-am întristat mult, căci mi-am dat seama că și eu fac la fel de multe ori cu Dumnezeu: mă grăbesc înspre binecuvântările Lui, dar nu știu să-i aud glasul. M-am rugat să adâncească această realitate profundă și să mă familiarizeze cu vocea lui. Să pot să recunosc chemările Lui…

De multe ori ne plângem că Dumnezeu nu ne răspunde. Știți ce am învățat să fac în momentele astea, de aparentă tăcere? Să mă întorc la răspunsurile Lui, pe care mi le-a dat deja, încă de la început. Majoritatea întrebărilor noastre vin din necredință și din îndoială. Cred cu tărie că Dumnezeu vorbește copiilor Lui. Și cred că așteaptă să răspundem cu încrederea noastră. Iar dacă uneori tace e din cauza neîncrederii și necredinței noastre. Știe că nu am face ce ne-ar cere sau că nu am fi dispuși să auzim cuvintele pe care le are de spus.

Dumnezeu mi-a vorbit lucruri minunate în acest timp dintre. Și am învățat că dacă vreau să aud, trebuie să îngenunchez, să-mi deschid larg inima să aud și lucruri pe care s-ar putea să nu vreau să le aud. Căci atât timp cât cosmetizăm imaginea despre sine, și nu venim cu smerenie înaintea lui, El, ca un gentelman care nu forțează pe nimeni, va rămâne gentil afară. Iar despărțită de El….nici nu vreau să aud…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *