28.

Apa se prelinge pe pereții recipientului cu un clincăit dulce. Am tăiat ușor vârfurile cozilor și le-am unit între palme ca să poată să încapă prin gura îngustă a borcanului. Văd cum apa pătrunde prin firele lungi, verzi, ducând viață.

28. și trec mâinile printre ele… să simt efemeritatea… Simt că am trăit cel puțin dublu.

Cum s-au schimbat lucrurile de când eram copil… Cum s-au dărâmat toate visurile mele mărețe în realitățile Lui splendide!

Mă gândesc la toate îmbrățișările și complimentele pe care le primesc zilnic. Mă simt prost. Ceva îmi spune în ureche: nu le meriți. M-am întors de la grădi cu un cadou uriaș și frumos în ghiozdan. Când l-am văzut pe masă nici nu mi-am imaginat că ar fi pentru mine. M-a șocat când mi s-a spus că e al meu. Și mă întreb: de ce nu pot să primesc dragostea, de ce o împing undeva departe? De ce mi-e greu să cred că merit?! Oare pentru că m-am obișnuit toată viața să lupt cu neiubirea?! Cu mânia ce vine din ea, revărsată asupra-mi inimii firave a timpului  când eram copil, a cuvintelor aruncate ca un topor în sufletul meu delicat, cu nerăbdarea arătată din partea celor care nu mi-au îngăduit să-mi trăiesc viața în propriul ritm, cu răul pe care l-am întâlnit pe cale…

Pun borcanul pe masă. Florile au crescut mult din ziua în care le-am primit. Îmi amintesc de vocea lui nana care-mi spunea în după-amiaza asta: “Eu am venit ca voi să aveți viață și s-o aveți din belșug.”  Mă întreb: Doamne, cum arată belșugul? Și florile absorb apa și se înviorează. Și în minte îmi vine cuvântul frângere. Și de unde nu era, Dumnezeu a luat puținul și l-a frânt. Și a frânt până totul a devenit belșug, abundență…

 

 

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *